Prietenii Muzeelor Minovici

Asociatia "Prietenii Muzeelor Minovici" Bucuresti

miercuri, mai 03, 2006

Eveniment strangere de fonduri



Dragi prieteni,

Va transmitem alaturat anuntul privind evenimentul pe care asociatia noastra il organizeaza in data de 13 mai 2006.

Va rugam sa aveti amabilitatea de a-l difuza la cat mai multe persoane ,companii care considerati ca sunt dispuse si pot sa ajute .
Daca fiecare dintre noi (suntem 40 de membri ) reuseste sa convinga alte 3 persoane de importanta acestui demers ,atunci vom avea succes .
Contractul de sponsorizare atasat este valabil atat pentru obtinerea invitatiilor ,cat si ulterior, dupa adjudecarea lucrarilor .

Dorim sa va informam de asemenea ca alaturi de lucrarile prezentate de galerii la licitatia noastra ,avem deja si donatii directe de tablouri ale unor membri ai asociatiei (si nu numai ) . Avantajul este ca sumele obtinute prin licitarea acestora din urma vor intra integral in contul asociatiei noastre .Numele donatorilor va fi mentionat langa fiecare lucrare .

Va multumim anticipat pentru implicare ,

Comitetul de organizare


Invitatiile pentru evenimentul din data de 13 mai (Licitatie de arta ) sunt disponibile la sediul ECDL din str Mendeleev 7-15 (Zona Piata Amzei) laDna Iuliana Ursuianu - tel 0722 12 57 10 sau 316 99 33. Pentru a intra in posesia invitatiilor puteti sa faceti donatia cash sau prin ordin de plata. In acest ultim caz va rugam sa aveti copia ordinuluide plata vizat de banca precum si contractul de sponsorizare(pe care il gasiti alaturi de anuntul evenimentului ) completat cu datele sponsorului, semnat si stampilat (2 exemplare) Dupa ce contractele vor fi semnate si de catre reprezentantul asociatiei, exemplarul 2 de contract va fi returnat prin curier la adresa indicata de dvs.

2% din impozitul pe venitul global pentru Asociatia "Prietenii Muzeelor Minovici"

Urmare aparitiei noului Cod fiscal, care ofera posibilitatea persoanelor fizice si juridice sa transfere 2% din impozitul pe venitul global sau din impozitul anual, organizatiilor neguvernamentale, va rugam, in acest sens, sa va indreptati atentia si catre asociatia “PRIETENII MUZEELOR MINOVICI”.
Cele doua muzee Minovici – de arta populara si de arta medievala – reprezinta o importanta valoare culturala si urbanistica, un punct de atractie al Bucurestiului.
Faptele familiei Minovici sunt un model, deoarece au sprijinit intemeierea unor institutii in ajutorul societatii, pornind de la convingerea ca fiecare dintre noi are ceva de oferit.
Actualmente, aceste muzee se afla intr-o stare deplorabila si au nevoie de ajutor.
Sprijinirea culturii este o misiune ce presupune un efort permanent iar noi, asociatia “PRIETENII MUZEELOR MINOVICI”, impreuna cu dvs. dorim sa ducem mai departe generozitatea familiei Minovici.
Sta in puterea dvs. sa ne ajutati completand formularele distribuite de Administratiile Financiare unde depuneti declaratia venitului global.
Rubricile ce trebuiesc completate obligatoriu pentru acest 2%, sunt: denumirea, codul fiscal si contul bancar ale asociatiei noastre, ca in exemplele urmatoare.

Formularul 230: Cerere privind destinatia sumei reprezentand pana la 2% din impozitul annual

B. DESTINATIA SUMEI REPREZENTAND PANA LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL PENTRU
SPONSORIZAREA UNEI ENTITATI NONPROFIT, POTRIVIT DISPOZITIILOR ART.57
ALIN(4) DIN LEGEA NR. 571/2003


Formularul 200 : Declaratie speciala privind veniturile realizate

B. DESTINATIA SUMEI REPREZENTAND PANA LA 2% DIN IMPOZITUL ANUAL PENTRU
SPONSORIZAREA UNEI ENTITATI NONPROFIT, POTRIVIT DISPOZITIILOR ART.57
ALIN(4) DIN LEGEA NR. 571/2003

miercuri, aprilie 19, 2006

VILA CU CLOPOŢEI ARE NOI PRIETENI


COMUNICAT DE PRESA


Bucureşti, 19 aprilie 2006 –



Un grup de 42 de iubitori de artă au format organizaţia non-profit Asociaţia Prietenii Muzeelor Minovici pentru a ajuta aceste lăcaşuri de cultură să-şi recapete strălucirea de odinioară. Frumoasa iniţiativa dă o nouă dimensiune noţiunii de parteneriat public-privat, bazat de această dată pe voluntariat şi mecenat.

Aflate la una din principalele intrări în oraş, cele doua muzee Minovici – de artă populară şi de artă medievală - reprezintă o importantă valoare culturală şi urbanistica, un punct de atracţie al Bucureştiului.

„Considerăm că voluntariatul joacă un rol important în orice societate civilizată şi că nu trebuie să se facă simţit doar în momente de criză. Sprijinirea culturii este o misiune nobilă ce presupune un efort permanent, iar noi, Asociaţia Prietenii Muzeelor Minovici, vom pune la dispoziţia culturii expertizele şi resursele noastre reunite deoarece vrem să ducem mai departe generozitatea familiei Minovici”, a declarat Georgiana Pogonaru, preşedintele asociaţiei.

În cadrul acestui parteneriat, cele două muzee îşi vor inventaria necesităţile, iar Prietenii Muzeelor Minovici vor alcătui proiecte prin care să ofere răspunsuri la unele dintre ele.

„Apariţia asociaţiei este un motiv de bucurie pentru noi, o apropiere de normalitatea marilor metropole unde muzeele primesc atât sugestii, cât şi ajutor concret din partea unor astfel de organizaţii care, în acelaşi timp, trag şi semnale de alarmă atunci când ceva nu funcţionează bine în cadrul muzeelor pe care le susţin”, a afirmat Adrian Majuru, directorul Muzeului de Arta Populara dr.Nicolae Minovici”.

Faptele familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă, compusă din doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie, ingineri şi avocaţi, subliniază contribuţia adusă la modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti de către această categorie socială. Moştenirea lor este în egală măsură culturală şi socială. Ei sunt un model deoarece au sprijinit întemeierea de instituţii în ajutorul societăţii, au popularizat un mod de viata în sprijinul aproapelui, pornind de la convingerea că fiecare dintre noi are ceva de oferit. Este un ideal care se învaţă greu până devine obişnuinţă, aşa că se poate spune ca destinul familiei Minovici este o succesiune de gesturi altruiste faţă de contemporani şi cu puternice ecouri în posteritate.

În anul 1905, la bariera de nord a oraşului, s-a ridicat “prima casă în stil popular românesc”, pentru a adăposti colecţia deja adunată de doctorul Nicolae Minovici. Situaţia clădiri construite de arhitectul Cristofi Cerchez după indicaţiile profesorului Minovici nu este cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă, astfel că din punct de vedere muzeistic este un sit aproape unic în Bucureşti.

Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitectură iar macheta acestuia a figurat în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu de arhitectură românească.

In amintirile multor bucureşteni care ieşeau să facă o plimbare la şosea muzeul trăieşte în principal datorită turnului său cu 40 de clopoţei de cristal care până acum câţiva ani emiteau sunete la orice adiere a vântului.

Pentru informaţii suplimentare:

http//prietenii-muzeelor-minovici.blogspot.com

pentru schimburi de mesaje prin email, va invitam sa va inscrieti pe grupul de discutii pentru toti cei interesati de relansarea celor doua muzee in circuitul cultural si turistic:


http://groups.yahoo.com/group/prietenii-muzeelor-minovici

Muzeul de Artă Populară “dr.Nicolae Minovici” (1905-2005)

În anul 1905 s-a ridicat “prima casă în stil popular românesc”, la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, situaţia ei actuală nefiind cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.
Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti colecţia deja adunată la data ridicării ei, de doctorului Nicolae Minovici. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Desigur, colecţia va fi îmbogăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii.
În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin pînă în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.
Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea va fi finalizată în 1941. Nucleul patrimoniului acestui din urmă muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906. Acest spaţiu muzeal va deveni în 1912 Muzeul de Artă Naţională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcţiona deja, ca un muzeu privat care devansase iniţiativa publică. A se ţine cont de faptul că, impresionanta colecţie adunată de Tzigara Sarmucaş, nu era expusă într-un spaţiu special organizat pentru ea, lucru total diferit în cazul muzeului ridicat de Nicolae Minovici.
În anul 1937 Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 m.p., Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof.Dr.Nicolae Minovici”
Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus aportul şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. În continuarea acesteia, se afla “o fermă destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor”.
Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30 000 lei, surplusul privindu-l pe donator.
Interesant este faptul că “în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere suma de 30 mii lei, fixată prin prezentul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită.”
Actul de donaţie a fost autentificat de tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr.26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr.Nicolae Minovici, Dl.O.Tătaru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em.Odăgescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat asistat de Dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V.Pătru, “avocat personal cunoscut nouă”.
În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub “ordinul ministeriului inventarului Avuţiilor Publice nr.85/1/1939 şi 85/16/1939. Muzeul se învecina pe atunci cu str.Micşunele la Nord; cu proprietatea Prinţul Niculae şi Staţia Sericicolă la Sud; cu Şoseaua Bucureşti-Ploeşti la est şi iar strada Micşunele la vest. Suprafaţa totală a muzeului este de 435,25 m.p. iar a dependinţelor: 60,01 m.p. Clădirile dependinţă erau construite din 1910. La această dată apare un nou angajat în persoana administratorului Banciu Traian care locuia în incinta muzeului. Membrii comisiei au fost: Şerbănescu Ştefan, secretar general al sectorului I Galben; Rădulescu Dionisie, delegat al Serviciului Planului şi Sistematizării; Cârciog Traian, delegat al direcţiunii Financiare a Municipiului Bucureşti.
4
Doctorul Nicolae Minovici va muri în 1941 iar situaţia nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său, conducerea muzeului. Separat, între 1939-1941, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata “naţionalizare”.
Pe 28 octombrie 1948, s-a încheiat un alt proces verbal “în conformitate cu Decizia nr.52.306 a Primăriei Municipiului Bucureşti”, întrunită “pentru evaluarea proprietăţii din str.Micşunele nr.1 colţ cu Şoseaua Kisseleff. Vecinii sau schimbat şi ei. Astfel muzeul se mărginea la Est cu proprietatea Ministerului Agriculturii; la sud cu aceeaşi proprietate şi cu donaţia inginer Dumitru Minovici făcută “Academiei R.P.R.”; la Vest cu strada Micşunele şi la Nord cu Şoseaua Kisseleff. Clădirea a fost “foarte bine” găsită, “cu instalaţii sanitare, apă, lumină electrică şi sobe.”
Dependinţele apar împărţite în “dependinţe mari” de 140,76 mp. care erau locuinţe şi alte “dependinţe mici” de 119,28 mp. Exista desigur şi “o cultură de pomi fructiferi, care este îngrijită de un grădinar, avînd o canalizare completă de apă şi canal necesară stropitului”. Evaluarea totală a construcţiilor era de 11.359.480 lei. Membrii comisiei au fost: Gabrielescu Adriana, Arhitect Şef; Haschi Gheorghe, inginer; Juraşcu Alexandru, inspector financiar şi Vasilescu Constantin, secretar.
5
În anii 1949/1950, proprietatea Ministerului Agriculturii dispare şi se “transformă” în “parcul Centrului Poligrafic Casa Scânteii”, aflat atunci în şantier. Cu acest prilej, din proprietatea muzeului “se trece 8.150 mp. în folosinţa Centrului Poligrafic „Casa Scânteii“.” Vecinii “Centrului” erau: Muzeul de Artă Populară la N; şoseaua Bucureşti-Ploeşti la S; Şcoala de Sericicultură la S-V; şi proprietatea General Manolescu la NV. Proprietate la 1950? Curios cine era acest general. Probabil unul de factură “nouă”.
6
La începutul anilor ’70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care l-a determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arăta că muzeul “dr.Nicolae Minovici”, “este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919”. Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată de la care a făcut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată după care s-au realizat grilajele exterioare de fier forjat precum şi gardul de lemn, schimbat în anii ’90.
Numai în anul 1973 s-au organizat 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare; 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat, 1 martie 1974.
Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevede cauza acestei reconsiderări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R. prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 “solicită transferul” muzeului către o altă funcţionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al PCR, la 1 noiembrie 1977 anunţa: “Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: Bd. Ana Ipătescu 39; Str. Zambaccian 21 A; str. Arh.Ion Mincu 15; Str. Minovici 1; Şos. Kisseleff 10; str. Mihail M nr.3-5 şi Bd. Dacia nr.35.”
7
Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtică, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste(18 noiembrie 1977) precum şi “tovarăşului Nicu Dobrescu”, la aceeaşi dată.
Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că “atît din punct de vedere legal cît şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei al acestei clădiri, ce ar produce nemulţumiri în rîndul populaţiei”. Se pare că legaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului, el a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărîrea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi a Educaţiei Socialiste, fără a se preciza pînă la ce dată.” Aceste date le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului “Scânteia”, deoarece acest ziar publicase un articol “renumele muzeului ar putea fi şi mai mare” (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978) Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat dar, a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985.
În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsînd soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridică a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost închis în septembrie 1990, ultima semnătură a vizitatorilor fiind pe data de 16 09 1990 cînd se consemna “absolut necesară prezenţa unui muzeograf”.
În 1982, muzeul este transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al RSR şi implicit al Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului. După decesul lui Dumitru Minovici(1983), muzeul a fost lipsit de serviciul personalului de specialitate. Drept pentru care a fost probabil închis. În cursul anului 1990, el a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.
În august 1991, se reface gardul dinspre “terenul de cultură al ADP sector 1”, moment în care, terenul vilei Minovici se ‘extinde’ cu o fâşie de teren lată de 4 m. şi lungă de 72 m. Dar, acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955 când a fost „transferat“ Casei Scânteii. Începînd cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a clădirii care necesita un proiect de consolidare şi restaurare.
Muzeul a rămas închis. La 2 decembrie 1997 guvernul României a hotărît “transmiterea ansamblului imobiliar „Vila Minovici“, proprietate publică a statului, şi a colecţiei de artă populară „Dr.Nicolae Minovici“ în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti” – astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la consolidarea şi restaurarea clădirii. Expertiza a fost realizată între 1998-2000 şi predată Consiliului pentru Cultură al Municipiului Bucureşti nemafiind nevoie decît de organizarea licitaţiei publice privind şantierul de restaurare. De la finalizarea expertizei au trecut aproape patru ani iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a demarat vreun tip de măsuri privind consolidarea clădirii, clădire care se deteriorează de la un an la altul.

Acest scurt excurs biografic al familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă [doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie; ingineri, avocaţi] subliniază aportul pe care această categorie socială în formare, l-a avut în modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti.
Am încercat să urmărim tipul de ideal şi mijloacele prin care această categorie socială – tot mai consistentă numeric şi diversificată profesional în secolul al XIX-lea – a reuşit să se afirme în plan social, cultural şi desigur financiar. Aceşti liberi-profesionişti, modeşti totuşi ca venituri faţă de protipendadă şi bancheri dar ca nivel cultural depăşindu-le de cele mai multe ori, au putinţa intelectuală şi financiară să întemeieze instituţii, la început pe speze proprii şi împrumuturi la prieteni apropiaţi [Societatea “Salvării” şi Spitalul de Urgenţă, între altele] sau numai prin posibilităţi personale, cum sunt de pildă cele două muzee care le poartă numele: “Doctor Nicolae Minovici [1905] şi “Inginer Dumitru Minovici” [1941].
În ultimă instanţă, existenţa acestei categorii sociale dosebit de dinamice în societatea românească modernă, ne arată existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpâni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sunt actuale?

Patrimoniul

Cercetările pe teren ale doctorului Nicolae Minovici, datează din 1904, mai întâi în regiunea Vâlcea, unde relaţii de familie îi permiteau să se deplaseze mai uşor. Mai multe călătorii au fost necesare pentru a se informa şi apoi spre a achiziţiona ţesături şi ceramică, mergând din Vâlcea spre vest, trecând prin Hurez până spre Târgiu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar în timpul primului război mondial, şi ulterior, a vizitat adesea regiunea Neamţu-Văratec-Secu, unde calitatea sa de director al centrului de reeducare a invalizilor de război îl obliga să se deplaseze.
Ulterior fiind numit profesor şi la Universitatea din Cluj, a continuat să studieze şi să colecţioneze diverse obiecte din acea regiune. La colecţia profesorului Minovici se mai adaugă şi obiectele colecţionate de inginer Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat în primul rând de ceramica din Ardeal, colecţionând treptat atât produsele olarilor din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului. Concomitent a colecţionat şi icoane pe sticlă, multe din ele achiziţionate direct de la meşterul respectiv, precum şi obiecte din lemn: furci de tors, căuşe din regiunea Branului şi Sarmizegetuza. Din Banat a achiziţionat ţesături, ceapse, oprege, etc.
Casa şi colecţia de obiecte de artă populară au fost puse încă din 1914, la dispoziţia publicului. Clădirea în care se găseşte expusă colecţia a fost construită în 1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, după indicaţiile profesorului Minovici. Ea este o stilizare a vechilor cule, având la parter geamuri şi uşi mici, şi o scară interioară care duce la etaj printr-un foişor.
Principalul element decorativ îl constituie foişorul. Cinci coloane de piatră, purtând bogate capitele, susţin tot atâtea arce trilobate. Între piedesatalele coloanelor, balustre ajurate completează nota şi nobleţea stilului brâncovenesc.
Un turn important în patru muchii, de amintire medievală, sprijinit de un contrafort puternic, se termină cu o căciulă susţinută de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat în frescă cu arabescuri, iar de jur împrejur 40 de clopoţei de cristal emit sunete de la orice adiere a vântului.
Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitetcură iar macheta acestuia, a figurat în deceniile cinci şi şase al secolului nostru, la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu de arhitetcură românească.
Colecţia muzeului fiind făcută de colecţionari, fără un plan dinainte stabilit, nu toate regiunile sînt egal reprezentate. Cele mai numeroase obiecte sînt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş; ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sunt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brîie, scoarţe, cergi, fote, etc.
În ceea ce priveşte creamica, cea ardelenească este deosebit de bine reprezentată. Sînt prezente străchini de Făgăreş care, pe un fond alb, au în mijloc motiv floral, iar ca bordură, în albastru şi verde crenguţe de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului, au borduri cu verde, albastru şi brun, iar la mijloc, flori sau păsări stilizate. Ceramica de Braşov, albă, pictată sau desenată cu cornul cu albastru, precum ceramică săsească, albastră de cobalt avînd desenul zgâriat, reprezentând păsări, ciorchini de struguri, ş.a. Această ceramică este cea mai veche pe care muzeul o posedă şi poartă pe ea anul, cea mai veche ffiind din 1789, fiind semnată cu iniţialele celui care a făcut-o.
Pe blidare se poate vedea o frumoasă serie de străchini de Hurez, de la începutul secolului XIX. Olăria moldovenească este de asemenea reprezentată, precum şi ceramica de Biniş-Banat, prin mai multe oale şi ulcioare, care fac parte din categoria unei ceramici străvechi. Formele sunt simpe şi elegante, iar culoarea este a humei naturale, cu ornamente negre sau brune.
Alături, pe un fond negru sau brun închis, cu picturi gălbui şi verzi, se află specifica olărie maghiară. Cănile sunt în general de provenineţă ardelenească şi sînt împodobite cu flori şi motive specifice regiunii de origine.
Muzeul deţine şi o capelă construiţă în bolţi cu chenare, aşa cum se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane de aici este deosebit de interesantă, prin faptul că arată începuturile picturii nostre, întrucât meşterii care le-au pictat sânt români şi premegători ai picturii noastre laice. Parte din aceste icoane sînt executate printr’o tehnică cunoscută sub numele de tempora, parte sînt pictate direct pe sticlă. Multe din ele poartă semnătura meşterului, de exemplu: Ion ot Ocna precum şi data cînd au fost lucrate: secolul al XVII –lea şi al XVIII-lea.
Uşile acestei încăperi, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sînt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei.
Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor cât şi a simbolurilor. Tot la simbol se reduce şi moştenirea culturală a familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă (doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie, ingineri, avocaţi), fapt care subliniază contribuţia pe care această categorie socială în formare a avut-o în modernizarea societăţii româneşti.
În ultimă instanţă, existenţa acestor categorii sociale deosebit de dinamice în societatea românească modernă demonstrează existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpîni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sînt actuale?

4 Proces Verbal nr.173 din 22 octombrie 1939, Primăria Municipiului Bucureşti, Comisia de inventarierea imobilelor publice, sector I Galben
5 Proces Verbal nr.152 din 28 octombrie 1948, Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia administraţiei bunurilor, Comisia de evaluare a proprietăţilor vechi P.M.B.
6 Decizie a C.P.B.(Consiliului Primăriei Bucureştilor) no.1534 din 24 martie 1950
7 Decretul 409 din 1955, Decizie a Comitetului Central al P.C.R. nr. H-5432 din 20 octombrie 1977, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., Cabinetul Ministrului nr.1414 din 31 octombrie 1977

Ştefan Minovici (Râmnicu Sărat, 1867-Bucureşti,1935)

Al şaselea copil în viaţă al soţilor Ştefan şi Sofia Minovici s-a născut la 18 iulie 1867. A fost botezat cu numele bunicului, Ştefan. A fost “un copil plăpînd, bolnăvicios, cu o fire blîndă, mai închisă… ducea o viaţă aparte, izolată, contemplativă”. Datorită grijilor materiale, la vîrsta de 7 ani [1875] va pleca la Brăila unde sub oblăduirea unchilor săi, va urma cursurile şcolii comunale nr.1.
La începutul anului următor, Ştefan primeşte vestea morţii tatălui său, şi întreaga sa familie se mută la Brăila. Pentru a-şi ajuta mama, micul Ştefan mergea duminicile şi sărbătorile mari la biserica din mahalaua sa, “unde trage clopotele şi bate toaca sau îmbrăcînd veştminte de anagnost, ajuta preotului la oficierea slujbei, cântînd şi în strană, alături de paracliser. […] Cei cîţiva lei pe care-i aduna astfel îi ducea mamei… .”
Această situaţie grea va lua sfârşit în 1882 cînd întreaga familie se mută la Bucureşti, fiind adusă aici de fratele mai mare, Mina Minovici. Între timp, Ştefan a început cursurile de gimnaziu la Brăila, unde a absolvit doar trei ani, iar restul la liceul Sf.Sava din Bucureşti. După absolvirea examenului de bacalaureat, în toamna lui 1887, Ştefan s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, la secţia fizico-chimice.
În anul 1889 este răsplătit cu prima sa reuşită în plan profesional fiind numit – la sugestia doctorului I.C.Istrati – preparator la cursurile de fizică şi chimie, la liceul Sf.Sava.
Ulterior, Ştefan a obţinut licenţa în ştiinţele fizico-chimice(1893) şi peste numai un an, îl găsim la Berlin, unde urmează cursurile universităţii “Friedrich Wilhelm”, luînd contact cu profesori de renume printre care Emil Fischer [distins în 1902 cu premiul Nobel şi cu medalia Berzeliu în 1911], Blasius, Kundt, Stumpf şi Liebreich. În anul 1894, profesorul Fischer va interveni pentru Ştefan să ocupe postul de asistent [al său personal] la Institutul “Kaizerul Wilhelm”. A lucrat sub îndrumarea profesorului Fischer pînă la obţinerea licenţei, în primăvara anului 1897. Între timp, în urma unui concurs, a obţinut postul de profesor agregat la Şcoala Superioară de Farmacie din Bucureşti (februarie 1897).
Una dintre primele realizări ale profesorului Ştefan Minovici, a fost organizarea laboratorului catedrei de chimie analitică care se afla în şopronul unui imobil din strada Scaune. În anul 1907 a reuşit să găsească un nou sediu, în localul fostei şcoli primare de pe actualul bulevard Ferdinand, unde a funcţionat pînă în anul 1930.
Ştefan Minovici a luat iniţiativa organizării “Asociaţiei Generale a Corpului Farmaceutic din România”(1899) care a publicat un buletin pînă în 1919. În acest din urmă an, Ştefan Minovici înfiinţează “Societatea de Chimie din România”, devenit organismul oficial al României în Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată cu sediul la Paris; organism care l-a onorat în 1925 cu funcţia de vicepreşedinte.
În anul 1924 este chemat la Catedra de Chimie Organică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti iar peste doi ani a devenit membru corespondent al Academiei Române. Întreaga sa activitate ştiinţifică a fost răsplătită de Facultatea de Farmacie care i-a decernat diploma de “Doctor Honoris Cauza”(1932).Profesorul Ştefan Minovici a murit pe neaşteptate la 29 decembrie 1935, la Piteşti, “unde se dusese să petreacă sărbătorile cu nişte rude”, în urma unei hemoragii cerebrale. În scrisoarea sa testamentară, redactată la Morăşti pe 23 iulie 1933, printre ultimele sale dorinţe, aflăm un îndemn pentru generaţiile tinere: “Ridicaţi-vă prin viaţă spirituală, care înalţă, şi prin jertfă, care înnobilează. Ca să nu greşiţi, ascultaţi întotdeauna de glasul conştiinţei; conştiinţa e sufletul şi sufletul e divin. Dispar fericit că am făcut ce am putut. Ştefan Minovici.”

Nicolae Minovici (Râmnicu Sărat, 1868 – Bucureşti, 1941)

Nicolae Minovici a fost cel de-al şaptelea copil în viaţă al familiei Ştefan Minovici, născut în ziua de 23 octombrie 1868. El rămîne un caz mai deosebit atît prin realizările sale ştiinţifice cît mai ales prin ctitoriile pe care le-a dăruit Bucureştilor.
Descris de mic ca o “fire încăpăţînată, îndărătnică, dar voluntară”, Nicolae a urmat cursurile primare la Şcoala comunală no.1 din Brăila iar liceul l-a absolvit în Bucureşti la Sf.Sava. Nicolae va face prima ruptură în cadrul familiei faţă de pasiunea legată de ştiinţe: după absolvirea bacalaureatului în 1891, el se va înscrie la Şcoala de Belle-Arte, cursuri pe care le-a urmat timp de un an.
Intervenţiile fratelui său mai mare Mina, l-au determinat în final să se înscrie în circuitul ştiinţelor, înscriindu-se la Facultatea de Medicină. Apropierea de lumea artelor nu a fost dată uitării. Nicolae Minovici a devenit un asiduu colecţionar de obiecte de artă şi în mod special de artă populară din spaţiul românesc.
În anul 1898, Nicolae Minovici obţine titlul de doctor în medicină, cu lucrarea “Tatuajurile în România”, publicată în acelaşi an. Această temă era abordată pentru prima oară în România şi aşa a rămas pînă astăzi. Student fiind a lucrat ca desenator şi preparator al sălii de disecţie, apoi al clinicii şi Institutului de Chirurgie şi Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat şi posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie.
Şi-a continuat studiile la Berlin între 1899-1901 unde lucrează şi la diferite instituţii precum Institutul de Anatomie Patologică şi Spitalul “Moabit”. A avut contacte cu reputaţi specialişti din domeniul medicinii: profesorii Strassman, Virchow şi Lepmann din Berlin precum şi profesorii Paul Garnier, Magnan şi Manoeuvrier din Paris.
Întors în ţară a realizat în mai puţin de zece ani cîteva lucruri remarcabile: în 1905 a înfiinţat “Societatea de Salvare” – prima din România modernă; în 1936 Spitalul de urgenţă şi Şcoala Samariteană. În anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea “Studiu asupra spînzurării”. Este un studiu unic în domeniul medicinii româneşti din perioada pionieratului.
Rămas fidel pasiunii sale de întîi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt proiect: “Muzeul de Artă Naţională Dr.Nicolae Minovici”, în marginea de nord a Bucureştiului. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinaţie specială, aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcţionat ca instituţie particulară pînă în 1936 cînd a fost donat Primăriei Oraşului Bucureşti; muzeul a funcţionat începînd cu anul 1906.
Retras din Bucureşti în anii 1917-1918, Nicolae Minovici va găsi vila prădată la întoarcerea în capitală, în decembrie 1918. Unele surse susţin că actul a fost săvîrşit de trupele germane care îşi stabiliseră cantonamentul în vilă însă alte surse suţin contrariul(un inventar de predare-primire lăsat de comandamentul german), că de fapt vila a fost jefuită de soldaţii români cu prilejul retragerii trupelor germane din capitală. Colecţia a fost îmbogăţită treptat cu noi achiziţii în perioada 1918-1940.
Nicolae Minovici este numit medic legist pe lîngă parchetul Tribunalului Ilfov(1902) şi Subdirector al Institutului medico-legal şi profesor de medicină legală la Şcoala de Ştiinţe de Stat. În acelaşi an este însărcinat de primărie să rezolve problema cerşetoriei şi a vagabondajului în Bucureşti.
În anul 1909 Nicolae Minovici este avansat şef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală iar ulterior “este abilitat docent în medicina legală şi numit conferenţiar pentru această disciplină la Facultatea de Medicină”(1915). După primul război mondial îl găsim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală (1919) unde, a creat “din nimic” Institutul de Medicină Legală din Cluj. Începînd cu anul 1926 se află din nou în Bucureşti cînd a preluat funcţia de primar al sectorului III Albastru [care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Şerban Vodă, etc]
Ceea ce a constatat doctorul atunci în aceste părţi ale oraşului, nu au fost realităţi foarte diferite faţă de cele de astăzi: străzi fără trotuar, multe nepavate şi necanalizate, majoritatea luminate prost sau deloc, cocioabe şi magherniţe insalubre, înghesuite şi înconjurate de mormane de gunoi.
Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraş, numele său intrînd şi în folclorul de mahala: “Minovici dărîmâ tot/Minovici e tîrnăcop!” Astfel străzile au fost periodic curăţat şi multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri [cum a fost cel din dosul tribunalului], a fost ridicat un cămin pentru gunoierii şi măturătorii sectorului şi construite primele W.C-uri subterane din Bucureşti!
În 1934 este ales primar de locuitorii satului Băneasa – astăzi cartierul cu acelaşi nume – fără să candideze. Începînd cu anul 1936 conduce ca preşedinte, Colegiul Medical de Ilfov iar peste doi ani, Colegiul Medical pe ţară. S-a ocupat fervent de interzicerea practicării ilegale a “medicinii” de tot felul de către vraci, moaşe şi prinţese ale magiei negre sau de altă culoare. De asemenea tot el ia măsuri pentru a se închide cabinetele de cosmetică conduse de persoane fără diplome şi pregătire corespunzătoare dar mai ales împotriva impostorilor care, “inducând în eroare marele public, îi speculau naivitatea”, împiedicându-i să mai ţină şedinţe de “magnetism”, “misterele telepatiei”, etc.” În acest sens a publicat studiul “Pericolul social al practicării ocultismului”, îndeosebi asupra sănătăţii mintale.
Între anii 1936-1940 a fost colaborator al nou înfiinţatei Reviste de Medicină Legală. Abia ieşit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici se îmbolnăveşte de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcută la Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri pînă la 26 iunie 1941.
1


1 N.Ioanid, B.Angelescu, Fraţii Minovici, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Mina Minovici (Brăila, 1858 – Bucureşti, 1935)

Primul dintre copii lui Ştefan Minovici care va da piept cu Bucureştii va fi Mina Minovici, în 1873. Acesta se născuse la Brăila în 1858 [30 aprilie] unde a urmat cursurile şcolii primare de patru ani şi cursul inferior al gimnaziului. Situaţia grea a familiei l-a determinat să renunţe la terminarea gimnaziului, prin absolvirea cursului superior şi să se înscrie la Şcoala Superioară de Farmacie, înfiinţată de doctorul Carol Davila în 1855. Aici el urmează trei ani de practică farmaceutică ca bursier intern urmînd un al doilea stagiu de doi ani de practică la farmacia Petzalis din Brăila. În anul 1878 Mina Minovici obţine certificatul de asistent în farmacie care i-a dat dreptul să urmeze cursurile academice de doi ani pentru a obţine licenţa în farmacie.
Mina Minovici s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, reuşind să obţină licenţa în farmacie [1881], bacalaureatul în litere şi ştiinţe [1884] şi apoi să finalizeze cursurile Facultăţii de Medicină [1885].
Începînd cu 1883, la recomandarea lui Davila, Mina Minovici lucrează ca diurnist auxiliar pentru lucrările chimico-juridice în laboratorul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie condus de dr.Bernad. În 1889 este numit preparator al laboratorului de chimie al Faculăţii de Medicină. Devenind capul familiei după decesul tatălui său(1876), aduce la Bucureşti pe mama şi fraţii săi, într-o casă – azi dispărută – de pe bulevardul Schitu Măgureanu.
Începînd cu 1885, Mina Minovici îşi continuă studiile la Paris unde, a obţinut doctoratul în medicină şi s-a specializat în toxicology. Aici a urmat şi cursurile de medicină legală, intrînd în contact cu profesori de renume precum Paul Brouardel, A.Dastre, A.Lacassagne.
Din rîndurile trimise doctorului I.C.Istrati aflăm despre situaţia financiară dificilă a tînărului student Mina Minovici: “[…]Crede-mă că ceea ce am nu-mi este suficient. Luna aceasta am avut de plătit inscripţia şi lucrările practice pe primul trimestru şi am fost forţat, ca să pot plăti acestea, să renunţ a mînca de două ori pe zi, astfel că mănînc numai seara, iar dimineţile iau o ceaşcă cu lapte care trebuie să-mi ţină pînă seara. Şi după cum văd, aceasta o să fiu forţat a o face din trei în trei luni. Afară de aceasta am trebuinţă de o mulţime de cărţi pe care nu ştiu cum o să mi le procur, deja am cumpărat o mulţime, dar tot îmi mai trebuie. Cînd vrei să lucrezi ceva ţi se spune numaidecît: cumpără cutare carte şi trebuie să o cumperi, căci altminteri nu înveţi nimic. Pînă în acest moment nu am avut nevoie de îmbrăcăminte şi tot nu-mi ajunge ce am. Frigul m-a zgîrcit de tot. Toate acestea nu le simt în timpul zilei, nici chiar foamea, căci sunt ocupat cu lucrul, însă cînd intru seara în casă mă demoralizez. În condiţiile în care trăiesc nu ştiu cum o s-o duc.”
În 1886 Mina Minovici trece primul examen de doctorat în medicină, obţinînd un “Certificat de Scholarite”, fapt care îl introduce în lumea ştiinţifică pariziană. Simpatia cu care era înconjurat de profesorii săi, sprijinul pe care îl avea din partea acestora periodic, nu-i alina situaţia precară a lipsurilor de tot felul, cum el însuşi recunoştea: “[…]nu pot să-mi dea să mănînc şi să mă îmbrac. În faţa lor trebuie să am o ţinută corectă, nu mă pot prezenta cu hainele sau ghetele rupte sau cu cămaşa nespălată, căci nu sîntem în Germania. De vreo două, trei săptămîni mă cam uit cu regret la hainele şi ghetele cu care am sosit aici, căci au început să mă lase. Cărţile mă omoară, examenle nu le pot trece, căci nu am cu ce plăti consignaţiile.”
Mina, în ciuda greutăţilor, urmăreşte lucrările lui Louis Pasteur în laboratorul acestuia, redactînd raportul “Tratamentul profilactic al turbării şi metoda lui Pasteur” pe care-l va trimite Ministerului de Interne din Bucureşti unde, potrivit “paradoxului român”, nu fost luat în considerare.
De problema materială va scăpa într-un mod foarte original abia în anul 1887, prin abila mişcare a profesorului Paul Brouardel. Acesta i-a propus lui Mina Minovici să ceară naturalizarea franceză pentru a-şi putea face o carieră universitară la Paris însă “cu toată lipsa de mijloace materiale, am rezistat ispitei atît de ademenitoare, ceea ce m-a ridicat în ochii maestrului. Fără ştirea mea a scris lui Dimitrie Sturdza, ministru al Instrucţiunii Publice, că dacă Statul Român nu mă ajută să-mi termin studiile, el Brouardel, va interveni să se facă o bursă franceză şi apoi nu mă va mai lăsa să mă întorc în România. Efectul acestui şantaj pios a fost fulgerător: prin mandat telegrafic Ministerul Instrucţiunii mi-a trimis suma de nouă mii de lei.”
Această sumă i-a uşurat existenţa drept pentru care Mina Minovici va susţine teza de doctorat în medicină la 7 iunie 1888 cu lucrarea “Etude medico-legale sur la mort subite a la suite de coups sur l’abdomen et le larynx”. În anul1888 a fost ales membru al Societăţii de Medicină Legală din Franţa.
Întors în ţară, Mina Minovici a reuşit ca medic legist, să inaugureze cu mari eforturi în anul 1892, primul institut medico-legal din lume, care ulterior i-a purtat numele; clădirea a fost distrusă în anii puterii populare(1983). Începînd cu 1896, Mina Minovici este autorizat să ţină un curs liber de medicină legală la Facultatea de Drept din Bucureşti. Apoi în anul 1897 a fost numit suplinitor al catedrei de medicină legală iar în anul 1899 este definitivat pe acest post. Devine membru fondator al Societăţii de Ştiinţe Fizice (1890) iar în anul 1909 este numit membru în Consiliul Sanitar Superior(1909); începînd cu anul 1912 îndeplineşte funcţia de Director General al Serviciului Sanitar.
A fost voluntar în războiul din 1877-1878, iar în timpul războiului balcanic din 1913, participă ca medic maior de rezervă. În anii primului război mondial a primit ordin să rămînă în Bucureşti, pe lîngă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal.
Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, alegere repetată în 1923, 1925 şi 1930.La numai un an de la părăsirea catedrei, Mina Minovici a încetat din viaţă în ziua de 25 aprilie 1935, la 75 de ani. Ultima sa dorinţă a fost citită în aceaşi zi în faţa familiei şi a foştilor colaboratori: “Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soţia mea care dispune de corpul meu este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă. Mina Minovici, 30 aprilie 1933.